Foaia 02
Drumul național
Pleci cu orașul încă în oglindă și ajungi unde aerul miroase a piatră udă. Între ele stau centura, un sat, o cafea și urcarea.
Afară din oraș
Primele minute sunt semafoare, benzi tocite și un camion care umple oglinda din dreapta. Centura deschide apoi un arc lat, cu ieșiri spre depozite și spre orașe în care nu intri azi.
Primul sat apare după un pod scund, fără un anunț mare. Casele stau aproape de asfalt, iar un om cu o sacoșă traversează fără să grăbească pasul.
Vigneta, deja știută
Pe drumurile mari, vigneta face parte din mers, cum face parte lichidul de parbriz. Șoferul o știe dinainte, fie ca abțibild în colțul parbrizului, fie ca o însemnare electronică legată de număr.
Nu e o oprire și nu e un loc de văzut. Stă cu mașina cât timp folosești drumurile principale, apoi uiți de ea până la următoarea ieșire din oraș.
Valea, apoi pasul
În vale ții o treaptă și lași râul să îți arate linia. Plopii stau în șir, iar umbra lor cade în dungi pe capotă.
La pas, același drum își schimbă panta. Serpentina te pune în treapta a doua, cu un camion în față și cu zidul de piatră la o palmă de oglindă.
Unde se bea cafeaua
Cafeaua se ia unde e umbră și un ibric, nu unde același nume e agățat în zece județe. Ceașca e groasă, iar zahărul stă într-un borcan cu capac de metal.
În parcare, două camioane țin motoarele la ralanti. Câinele de lângă tejghea nu se scoală, și zece minute ajung înainte să întorci cheia.
Noaptea, vara, iarna
După lăsarea întunericului vezi doar felia din faruri și ochii de pisică de pe remorci. Depășirea așteaptă până când banda din față e goală pe toată lungimea pe care o poți citi.
Vara, câmpia tremură deasupra asfaltului și geamul din stânga încinge cabina. Iarna, umbra de pe serpentină păstrează o crustă, iar distanța dintre mașini crește de la sine.