Foaia 05
Delta
Spre deltă, drumul național merge drept prin câmpie, cu plopi pe o parte și camioane de cereale pe cealaltă. La Tulcea asfaltul rămâne fără motiv, iar de acolo se merge pe canal.
Câmpia dinainte
Ultima bucată e lată și plată, cu un tremur deasupra asfaltului la prânz. Satele sunt rare, iar stațiile au o bancă și un câine la umbră.
Dunărea se anunță prin aer, înainte să crezi un indicator. Mirosul se schimbă, iar stuful apare în șanț înainte să vezi apa lată.
Tulcea
Tulcea e pragul. Parchezi lângă mal, iar mașina rămâne acolo ca un obiect din alt fel de drum.
Oamenii cară bidoane, sfoară și o cutie de unelte spre bărci. Vorba de pe mal e despre canal, vânt și adâncime, nu despre banda de depășire.
Canalul
O barcă de lemn intră pe un canal îngust, cu stuf de ambele părți, mai înalt decât capul. Motorul mic ține o singură notă, iar apa e verde închis la umbră.
Acostamentul dispare și rămâne o deschidere în stuf, lângă o salcie. Drumul, ca idee, se oprește unde cineva a legat o barcă mai veche.
Lumina
Lumina stă pe orizontală, pe apă și pe vârfurile de stuf. Un pescar stă nemișcat, iar tu lași motorul mai moale ca să nu îi rupi oglinda.
Spre seară, țânțarii scriu ziua mai limpede decât orice indicator. Te întorci la mal cu apa uscată pe mâneci și cu mașina exact unde ai lăsat-o, încă caldă pe tablă.
Înapoi pe asfalt
A doua zi urci în mașină și drumul ți se pare îngust, deși e același. După o oră de apă, benzile vopsite arată ca un desen.
Caietul păstrează canalul, barca și faptul că drumul a știut să se oprească. Nu orice margine de țară se termină într-un sens giratoriu.