Foaia 04
București
În caietul ăsta capitala nu e locul din care pleci. E locul în care un drum național obosește și se face bulevard, cu copaci tunși deasupra acoperișurilor de mașini.
Pe bulevard
După centură, benzile se înmulțesc și indicatoarele se înghesuie. Un bulevard lat te ia între copaci aliniați, iar tramvaiul ține mijlocul ca un al doilea drum.
Blocurile stau retrase de la bordură, apoi apar case cu viță pe stâlpul porții. Orașul nu are o singură margine, și o treci de mai multe ori fără un anunț clar.
Oprirea
Un loc de parcare e un mic noroc, între doi plopi sau într-o curte unde cineva a lăsat o scară. Motorul ticăie, iar orașul se aude abia după ce stingi contactul.
Pe jos, bulevardul e mai lung decât părea din scaunul șoferului. Oamenii așteaptă la zebră, iar un camion de aprovizionare blochează o bandă fără grabă.
Seara
La amurg, farurile se amestecă cu vitrinele și cu semafoarele care își țin ritmul. Asfaltul păstrează încă căldura amiezii, iar aerul miroase a praf și a tei când copacii sunt în floare.
Nu cauți un centru ca să închizi ziua. Cauți o masă, apă și o stradă laterală unde mașina încape fără să iasă din bordură.
Plecarea în zori
Ieșirea din București începe înainte de lumina deplină, când bulevardul e aproape gol și tramvaiele fac primele bucle. Centura e iar un inel lat, cu camioane care au dormit lângă o benzinărie.
În oglindă, orașul se subțiază până la o linie de blocuri. Caietul ține felul în care drumul a ajuns și a trebuit să încetinească, nu sălile de muzeu.
Ce rămâne
Văzut din mașină, Bucureștiul e copaci, lățime și o oboseală în încheieturi. Nu e un carton pe care îl bifezi și îl lași.
A doua oară când intri, recunoști o benzinărie și un pod, nu o fațadă. Atât ajunge ca să știi că ești iar în orașul unde drumurile se adună.